Net-isme

Ce-ti doresti cu adevarat? Un vapor a ancorat in Mexic, langa un micut sat de pescari. Un turist, i-a complimentat pe pescari pentru calitatea produselor si i-a intrebat cat timp le ia sa prinda acei pesti. "Nu foarte mult timp."au raspuns pescarii la unison. "Dar de ce n-ati mai stat, ca sa prindeti mai mult peste?" Pescarii i-au raspuns ca micile cantitati pe care le prind, suntsuficiente pentru nevoile lor si ale familiilor lor."Pai, si ce faceti in restul timpului?" a intrebat turistul"Dormim pana tarziu, pescuim putin, ne jucam cu copiii si ne facemsiesta impreuna cu sotiile noastre. Mai tarziu, pe seara, mergem insat, unde ne intalnim cu prietenii, bem putin, cantam la ghitaracateva cantece si tot asa.... Avem o viata plina." Turistul i-a intrerupt, "Stati putin! Eu am absolvit Harvard-ul, am odiploma in economie si pot sa va ajut! Trebuie sa pescuiti mai multtimp in fiecare zi. In felul asta, o sa puteti vinde pestele pe careil prindeti in plus. Cu veniturile suplimentare, veti putea cumpara obarca mai mare.""Si dupa asta?" au intrebat pescarii. "Cu banii suplimentari pe care-i va aduce barca, veti putea cumpara oa doua si o a treia barca si tot asa, pana cand veti avea o intreagaflota de traulere (barci de pescuit). In loc sa vindeti pestele unuiintermediar, veti putea negocia direct cu marile fabrici de procesare,poate chiar sa va construiti propria fabrica. Atunci veti putea parasisatucul asta micut si sa va mutati in Mexico City , Los Angeles , saupoate chiar la New York ! De acolo va veti putea conduce nouaintreprindere prospera.""Si cam cat timp ne-ar lua asta?" au intrebat pescarii."Douazeci, poate chiar douazeci si cinci de ani." a replicat turistul."Si dupa asta?""Dupa asta? Ei bine, prietene, asta-i momentul cand devine cu adevaratinteresant," a raspuns zambind larg turistul. "Cand afacerea ta estecu adevarat uriasa, poti sa incepi sa vinzi si sa cumperi active si safaci milioane de dolari!""Milioane? Serios? Si dupa asta?" au intrebat pescarii. "Dupa asta, veti putea sa va retrageti din afaceri, sa traiti intr-unsatuc linistit si retras pe malul marii, sa dormiti tarziu, sa vajucati cu copiii vostri, sa va faceti siesta cu sotiile si sa vapetreceti serile impreuna cu prietenii distrandu-va cum vreti voi." "Cu tot respectul, domnule, dar asta e exact ce facem acum. Care ar firostul sa irosim douazeci si cinci de ani?" au intrebat mexicanii….!!!!!

Panseuri

"Succesul profesional este ca si cum ai fi gravid: toata lumea te felicita, dar nimeni nu stie de cate ori ai fost f___t!!!!!"

Cind Franta se lupta pentru noi toti

Oare isi dau seama salariatii si in general toti cei care muncesc din greu in Europa ca de fapt grevistii si manifestantii din Franta se lupta pentru ceva ce a disparut din limbajul actual, mai precis pentru progres social? Pentru ca acesta este adevarul, in Franta exista oameni care nu se consoleaza cu ideea ca trebuie capitulat chiar atit de usor in fata unei noi forme de capitalism, extrem de agresiva, care se globalizeaza din 1990 incoace, mai precis de cind a cazut comunismul.Nu este pentru prima data in istoria recenta ca Franta s-a aflat in avangarda luptei pentru progres social, ca a dat tonul unor “victorii” sociale, ca a “smuls” conditii de viata mai bune pentru muncitori, functionari, cadre si alte categorii de salariati. In 1936 Franta a fost tara care a introdus concediile platite. Franta este tara in care, un presedinte socialist, François Mitterrand, a indraznit sa faca acest extraordinar cadou poporului sau, si anume sa decreteze pensionarea la 60 de ani si nu la 65 cum era pina atunci. Si tot in Franta a fost redusa, in anii 90, saptamina de lucru de la 39 la 35 de ore.Oricit de multa oroare au provocat aceste masuri in lumea anglo-saxona unde domina cultura ultraliberalismului, modelul francez este in perfecta armonie cu ceea ce as numi filozofia luminilor si “cultul” umanismului. Altfel spus cu ideea ca in codul genetic al umanitatii este inscrisa ideea de progres, si ca munca are un sens numai daca omul poate trai mai bine, iesi la pensie mai tinar, beneficia mai mult de familie si de timpul liber, de cultura si de sport, de natura si de ceilalti oameni… Ori, in Franta, iesirea la pensie la 60 de ani este un simbol al progresului, iata de ce sindicatele nu vor sa renunte la el pentru ca daca acest simbol “cade”, atunci se deschide un larg bulevard pentru inrolarea francezilor intr-o disciplina de munca de tip anglo-saxon si de tip ultra-liberal.Nu este greu de observat ca nou forma de capitalism care cistiga teren este una extrem de dura, de absurda, de periculoasa pentru umanitate. Dupa al doilea razboi mondial lumea a cunoscut un capitalism cu fata umana, iar comunismul a cazut tocmai pentru ca acest capitalism cu fata umana, care a inventat societatea de consum pentru toti, era atractiv. In ultimii 20 de ani, insa, natura capitalismului s-a modifica mai mult decit in ultima suta de ani, el a devenit un capitalism de santaj (nu accepti salariu mai mic? atunci angajez chinezi), si s-a financiarizat excesiv. Pentru prima data in istoria umanitatii a aparut o economie paralela extrem de puternica unde sunt vehiculate sume astronomice si din care omul de rind nu intelege nimic: economia speculativa. Pentru fiecare dolar investit in economia reala (acea economie care produce obiecte de consum si servicii), in economia virtuala, speculativa, de cazinou, sunt investiti 400 de dolari. Ce adjectiv putem asocia acestui tip de derapaj decit “absurd”. Traim intr-o lume in care “mutantii” economici (agentii de schimb, traderii si alti astfel de “specialisti” de cazinou) pot provoca socuri planetare si declansa crize de mari proportii (cum e posibil ca un trader sa provoace unei banci pierderi de 5 miliarde de euro, cum a fost cazul cu individul numit Kerviel?).Nu intimplator francezii manifesteaza in Franta cu pancarde pe care putem citi: “jos fascismul financiar”, sau “nu munciti pentru imbogatirea finantelor”.In presa straina au inceput sa apara si unele articole admirative fata de indirjirea cu care isi apara francezii niste avantaje sociale obtinute in ultimile decenii de generatiile precedente. In mod normal toata Europa salariatilor ar trebui sa fie solidara cu francezii si sa inteleaga un lucru: evacuarea definitiva a cuvintului progres din limbajul curent este o infringere enorma, pentru om, pentru umanitate, pentru civilizatie si mai ales pentru generatia tinara. Europa a creat un model social bazat pe productivitatea economiei care ar fi trebuit exportat pretutindeni. Iat-o in schimb, pe biata Europa, in situatia de a renunta la aproape tot ce a construit, si la identitatea ei, si la ideea de progres social, si la ideea de viitor. Si toate acestea in numele liberei circulatii a capitalurilor si a marfurilor pe planeta. Exista tari in Europa care nu mai fabrica jucarii, care nu mai produc pantofi si manusi, care nu mai sunt capabile sa fabrice o umbrela pentru ca… e mai ieftin sa le aduci din China. Sa fie normala, oare, o astfel de “economie”? Oare o tara care nu mai are capacitatea si intereseul de a produce jucarii pentru copiii ei mai poate fi numita efectiv “tara” sau a devenit o colonie a unei fenomen nou, pe care in lipsa de concepte adecvate l-as numi globalizare a absurditatii economice?

octombrie 20, 2010 Matei Visniec

Ganduri de departe gasite pe net: Dor de Romania -

Ca unul care se afla printre cei plecati, nu pot sa ma pronunt fara a intra intr-un “conflict de interese”. Daca am refuzat acuzatiile celor care sustin ca nu pot vorbi despre realitatile din Romania daca nu (prea mai) locuiesc acolo, refuz si sa ma transform in acuzator. Textul, insa, merita citit. Doare pana la prasele, credeti-ma. Te arde. Ştiu că te arde. Dar dacă vii în România, aşteaptă-te să găseşti aici o societate profund polarizată, profund schizoidă. Din ce în ce mai polarizată şi mai schizoidă de la an la an. Mă tem că ai să găseşti – ca şi mine – o majoritate ponosită, subjugată compromisului şi lipsită de drepturi, despuiată pînă şi de propriile potenţialităţi, peste care tronează vulgar şi arogant o minoritate, îndrăznesc să spun ucigaşă, cu“gipane” supradimensionate, gata să te spulbere cu zile pentru singura vină de a te fi aflat în faţa scumpilor lor bolizi, gata să te stîlcească în bătaie pentru simplul moft de a-i fi încurcat în grandomania lor fără limite. Sînt indivizi care şi-au pierdut orice reper nu doar creştin, ci uman. Iar lege nu există. Decît, poate, pentru proşti, în fond, asta e şi ideea. Sărmanii îi urăsc pe bogaţi, îi dispreţuiesc pentru comportamentullor, dar în adîncul inimii îi invidiază, le admiră viaţa şi ar vrea să fie ca ei. Să poţi ajunge din terorizat terorist, iată visul ce merită visat!… Oamenii au uitat să(-şi) vorbească şi latră. Se comunică aproape monosilabic: băi, măi, vino, du-te, hai, mă-ta; toate formulele de politeţe, de bunăvoinţă, cuvintele acelea galante, cu consistenţă, noimă şi duh, care te îmbogăţesc, care îţi descreţesc fruntea şi îţi fac ziua agreabilă – mulţumesc, bună ziua, ce mai faceţi, mă bucur pentru dumneavoastră – par să fi ieşit din uz. Trăiesc numai în dicţionare şi, din cîte îmi dau seama, dicţionare nu prea mai foloseşte nimeni.
Lumea se îmbulzeşte în zona ta privată la bancă, la poştă, la magazin. Lumea nu e senină şi demnă. Lumea care “se descurcă” e mereu grăbită, repezită, agresivă. În realitate, se fuşereşte la greu, şi totul pare dus numai pînă la jumătate. Hai, maximum pînă la trei-sferturi, după care “e bine şi aşa”, se schimbă brusc direcţia, viziunea, prioritatea. Fidelitatea faţă de un principiu asumat e taxată drept rigiditate, criteriile-s bune doar în teorie. Flexibilitatea e cuvîntul de ordine azi, mai ales ceamorală. Se practică, în plus, o exhibare degradantă, greţoasă a sexualităţii; senzualitatea femeii nu mai e cu perdea, e pornografie; machiajul e greu, decolteurile – adînci, bărbaţii – aţîţaţi în animalicul lor. Lucrurile sfinte sînt subiect de banc, iar spaţiul public este nespălat.
De gura adolescenţilor să te fereşti. Mulţi dintre ei nu mai respectă nimic şi pe nimeni, nici chiar (de fapt, asta în primul rînd) pe ei înşişi.
Ruşinea a murit, cuviinţa îşi dă ultima suflare.
Prin cartiere, cofetăriile s-au transformat în cazinouri.
Manelele au evadat din muzică şi s-au instalat în haine, în arhitectură, în maldărele de gunoaie din mijlocul parcurilor naţionale, în drujbe şi în termopane. Kitsch-ul acoperă ultimele bastioane ale solemnităţii şi ale decenţei. Piese de o frumuseţe elegant trasată cad în mîinile unor demolatori nu doar fără cultură, ci lipsiţi chiar şi de acea înnăscută delicateţe în faţa purităţii simple. Unii demolează chiar construind. Demolează autenticul şi frumosul, sluţesc peisajul şi handicapează sufletele privitorilor. Natura, creaţie a lui Dumnezeu, e incendiată, braconată, furată, retezată la pămînt, lăsată să se irosească sub scaieţi. Aşa tratează mai-marii darul. Ţara-i un SRL. Al lor.
Preoţia se vinde şi se cumpără, moşiile sufleteşti se tranşează ca şi imobiliarele. Spiritul trebuie ancorat cu lanţuri în trotuar, ca nu cumva să leviteze. Trebuie îndesat cu talismane din pleu. Crucile trebuie împănate ca nişte ţoape ale tranziţiei, cu flori de plastic îndesate înjumătăţi de PET-uri pline de praf. Evlavia se exprimă în doze mari de beton, în pseudo-icoane şi în podele sclipicioase. Lucrurile bune trebuiesă fie mari. Bigotismul a devenit virtute şi vorbeşte în citate aproximative. Ai senzaţia că sufletele rătăcesc răzleţe undeva într-un gulag invizibil, iar trupurile derutate, tracasate de griji, se preumblă singure, pustii şi pline de riduri de colo pînă colo, punîndu-şi ca unic ţel banul – fără de care eşti nimeni. Dacă nu ai bani, nu ai drepturi, nu primeşti respect, nici îngrijire, demnitatea persoanei umane stă în dimensiunea portofelului, în succes, în numărul de plecăciuni efectuate periodic faţă de pile suspuse. La cantitatea de muncă şi de stres pe care o presupune, o minimă prosperitate te costă sănătatea, căsnicia şi viaţa personală. Toţi vor să ajungă bogaţi repede, doar o viaţă au, şi ea se consumă integral aici, între hoţi şi şmecheri, în această perpetuă senzaţie de nesiguranţă. Da, aşteaptă-te ca în România să te simţi în nesiguranţă. Aşteaptă-te de asemenea să găseşti lucruri mai proaste decît “dincolo” la preţuri mai mari decît “dincolo”, la salarii mai mici decît “dincolo”.
Cine mai are oare instinctul de a produce realmente ceva, şi încă lucruride calitate? O mai fi viu instinctul acela al ţăranului harnic şi cu scaun la cap de a diversifica, de a fi pregătit, de a umple hambarul cu lucrul mîinilor lui? Ori pasiunea meşteşugarului de a lăsa ceva solid în urmă, peste generaţii? Mai ţine cineva la ideea lucrului durabil şi bine făcut cala o satisfacţie personală? Nu pot să îţi dau mari speranţe. Se practică intermedierea, comerţul, mutatul dintr-o parte într-alta a lucrurilor produse de alţii. Se practică mulsul. Mulsul de bani de la stat, mulsul dinfonduri europene. Toată ţara pare o ţeapă. Totul pare gestionat, legiferat şi administrat, de parcă ar avea în vedere un unic obiectiv: ţeapa. Cît mai mare şi cît mai repede.
Aşteaptă-te ca acela care a comis o ilegalitate să îţi pretindă să plăteşti în locul lui, iar dacă refuzi să o faci, să se indigneze că “nu e drept”.Şmecheria e numai a lui, dar vinovăţia e la comun, ca la comunişti. Cînd ede luat, să ia singur, dar cînd e de dat, să dea toţi. Pretutindeni manipulare, dezinformare, naivitate întreţinută, sărăcie. Democraţia nu funcţionează, fiindcă dacă ar funcţiona ar însemna că poporul ar avea puterea, or eu nu văd asta niciunde. Educaţia e dinamitată, după cum e şi familia. Copiii rămîn de izbelişte, devoraţi de oboseala, precaritatea materială, visele consumiste sau ambiţiile de carieră ale părinţilor. Sănătatea e un cadavru în putrefacţie, iar – dacă-mi permiţi metafora – la morgă nu funcţionează nici frigiderele, nici aerul condiţionat. Agricultura e în colaps; turismul e o glumă sinistră (avem brand, dar n-avem produsul propriu-zis); sportul e cvasi-inexistent. Drumurile sînt omor cu premeditare.
Ai senzaţia că ţara nu e guvernată. Ai senzaţia că singurul care mai duce la o coeziune de vreun fel e fotbalul. Vei resimţi cu o acuitate dureroasă dezagregarea, disoluţia, absenţa oricărei strategii a poporului român pentru poporul român. Cine sîntem? Cine vrem să fim? Dacă îţi pui asemenea întrebări, dacă te interesează ce cerem noi de la noi înşine ca neam şi ca stat, unde anume avem de gînd să ne poziţionăm în matricea naţiunilor, din punct de vedere cultural, politic, economic, unde ne vedem peste zece ani şi ce întreprindem, concret, pentru asta, mă îndoiesc că vei afla în ţară un răspuns. Oamenii nu mai cred, nu mai speră, nu îi mai motivează nimic decît interesul propriu, chinurile şi frustrarea acumulată, dar zac inerţi civic, vociferînd inutil în faţa televizorului sau pur şi simplu epuizaţi, preferînd să se lase conduşi. Direct în stîlp sau în şanţ. Pare că nu-i mai şochează nimic, nu-i mai oripilează nimic, nimic nu li se mai pare strigător la cer.
Patria e enclavizată. Căci da, singurele care mai trăiesc, care mai respiră cît de cît normal, care mai ţintesc către ceva, care nu au fost carbonizate încă în acest război civil mocnit, dar generalizat sînt cîteva discrete enclave de dreaptă judecată, de deschidere, de iniţiativă, de profesionalism, de activitate creatoare, de revoltă şi construcţie, de demnitate, de mărturisire, de creştinism autentic, de delicateţe revigorantă, de dăruire şi bunătate, de gîndire pe termen lung, de convingere în nişte valori perene, clare şi nenegociabile. În faţa acestor oameni, care se încăpăţînează să dea ce au mai bun din ei în aceste condiţii (pe care tu abia reuşeşti să le suporţi în trecere), îţi vei pleca fruntea şi te vei simţi inferior. Unii zic că enclavele sînt majoritare şi probabil că e adevărat. Dar nemaiputînd comunica între ele, neputîndu-se uni şi acţiona în front comun, sînt, practic, anihilate. Urletul ubicuu al imposturii îi ascunde, vrînd să îi facă muţi şi invizibili. Caută să le discrediteze eforturile, îi bruiază şi descurajează sistematic, ca într-un plan perfid menit să convingă că verticalitatea aici e imposibilitate şi povară. Uneori reuşeşte. Enclavele bine-crescute îşi acceptă marginalitatea, efectuînd mişcări retractile către forul interior al propriei fiinţe, refugiindu-se în anonimat ca să se salveze măcar pe sine. Înţelepciunea lor proaspătă, răbdarea lor purificatoare se transmite ca alchimia numai pe filiere de iniţiaţi, iar copiii lor vor suferi precum ciudaţii şi inadaptaţii societăţii.
Vino, dacă însetezi tare, dar ai să pleci mai îndurerat şi mai confuz, realizînd că, de fapt, alternativa perpetuă în care trăieşti, dulcele intangibil, posibilitatea acelui acasă la care visezi mereu şi-n care, ca emigrant român, eşti suspendat o viaţă întreagă, de fapt nu există. A murit
şi, încet-încet, va muri şi în tine.

Textul aparut in Dilema Veche nr. 316, 4-10 martie 2010. Autor Andreea Nicoleta, SEPI – Regensburg.