Programul "Primul cosciug"

Pamflet cu autor anonim :
"Sa va spun secretul vietii mele: intotdeauna mi-am dorit sa fiu un intretinut. Sa stau cu burtica in sus si toate cele sa-mi vina asa, pe gratis. Din motive care imi scapa, chestia asta nu s-a intamplat niciodata.
Mai nutream, totusi, o speranta: sa prind macar vreo doi-trei ani de pensie si sa nu mai misc un pai. Din pacate, imi dau seama ca nici visul acesta n-o sa se implineasca.
Au grija de asta politicienii, probabil nemuritori.
Altfel nu pot sa-mi explic de ce noua, barbatilor, ni se pregateste iesirea la pensie la saptezeci de anisori. Adica la o varsta la care nepoteii ne vor duce de mana sa facem pipi, ne vor pregati proteza dentara si ne vor face perfuzii cu Gerovital ca sa iesim din casa si sa ne indreptam catre locul de munca (asta daca o sa mai tinem minte pe unde se afla).
Imi si imaginez o zi din ultimul meu an de slujba. La varsta frageda de doar saizeci si noua de anisori, o sa deschid ochii cu noaptea in cap.
Intai, o sa ma mir ca inca mai misc.
Dupa aia, o sa cobor din pat. Crac!, va face genunchiul stang. Zdrang!, va carai cel drept. Vertebrele vor pocni ca un foc de artificii. Plamanii (usor ajutati de cateva decenii de fumat) vor face gnf-gnf! si vor incerca sa traga putin aer. Tensiunea va face vaj-vaj in urechi.. Timp de vreo zece minute, ma voi intreba de ce naiba m-am sculat.
Aha, sa merg la serviciu!
Cu maini tremurand de Parkinson (sau Alzheimer, la alegere), voi pune de un ceai de musetel si imi voi face pachetelul cu mancare. Adica iaurt degresat, paine deloc si pastilele de lecitina (ca sa nu-l confund pe sef cu femeia de serviciu). Apoi, trosnind din toate oasele, ma voi indrepta catre parcare si ma voi catara (cu greu) in masina. Dupa ce voi fi confundat de vreo cinci ori acceleratia cu frana, voi demara catre slujba. Cu douazeci de kilometri la ora, nu mai mult, ca miopia o sa ma impiedice sa vad drumul ca lumea.
La birou, o sa dau mana cu cele trei schelete numite colegi de serviciu si o sa incercam sa ne asezam in fata calculatoarelor fara sa ne starnim prea tare hemoroizii. O sa ne povestim ce viteji eram pe vremea Razboiului de Independenta (da-da, cel din 1877, cand eram tineri) si, in final, o sa ne apucam de lucru. Daca o sa ne mai dea cineva ceva de facut.
Haideti, d-lor politicieni, dati-o naibii...! Chiar aici vreti sa ne aduceti? Sa primim ultimul salariu direct la 'Eternitatea'? Mai bine puneti-ne de pe acum ceva cianura in chenzina, sa terminati mai repede cu noi!".

Mystic JOIN

Exista un inceput si un sfarsit in toate?
Atunci desigur ca si JOIN-ul e supus acelorasi reguli.
Imi aduc aminte cuprins parca de fiorii unei magii, cuvintele cu care se incheia prima mea invitatie la JOIN: "Sa nu zici ca n'ai stiut!". Si nici macar nu stiam cine mi le adreseaza!
Incerc sa depan cronica primei intamplari de toamna, si imi revin in minte intr-o cronologie sentimentala, momentele copilariei JOIN: Intr'un pui de morosan sa nu dai cu bolovan, Al cincelea element, In cetatea blestemata, De Verde ....
Si daca memoria imi evoca momentele, sufletul mi se umple de nostalgice amintiri cu OAMENII JOIN : Daniel, Horia, Ovidiu, Truverii, Cantos'family, Radu, Stefan Mardale si CRI-GRI, Laura, Iulia, Alina,Drum'up, Solo, Laura, Lia, Sorin, Eugen, Lou, Niky... Si imi e dor de gazdele Nautilusului cu destin de Titanic: Ioan si Ileana!
Asa ca joi 8 octombrie a debutat Mystic JOIN, ca o surpriza de ziua Larisei, o seara "de proba" intre prieteni. Cu acelasi farmec si cu aceeasi energie debordanta si contagioasa, entuziastul Don Qijote: Daniel Fat, cu mult cunoscutele si indragitele lui momente comice "cantate tare" sau cele maramuresene, cantate si mai tare (tare frumos !). Bine primit de public si momentul de Tango alaturi de ucenicul sau Victor!
Din momentul in care am ascultat Urmarit , pe Horia Stoicanu nu l-am mai vazut in culori (atunci cand canta), ci doar in sepia pozelor interbelice. Aseara ne-a adus aminte de intamplari din razboi la un biter (Salutari lui Vera :) ), invitandu-ne sa gustam o salata de dragoste de bivuac si incheind cu "Adio, hai zi-o, poate ne mai vedem", interpretate cu acelasi amestec cuceritor de intelepciune si timiditate adolescentina.
Pionieratul a fost facut, tortul pregatit si daruit de Larisa: extra, asa ca voi toti care n-ati reusit sa ajungeti aseara, ne intalnim JOI(N) la Mystic Tree , in Popa Soare nr.7, colt cu Mantuleasa!
Si chiar daca nu sunt un fan al "sfarsiturilor" fie ele si happyenduri(!), vad in ele si partea plina a paharului : fac loc unor noi inceputuri!
La revedere si iti multumesc JOIN Nautilus, bun venit Mystic JOIN!
p.s. "Locatie buna" monser! Atmosfera placuta, intima, preturile asa si asa, se termina mai devreme, pana in doishpice' (deci puteti pleca si cu metroul) sonorizarea in lucru!
Nu pe curand ... ci pe JOIa viitoare prieteni!

JOIN JOI'N SHOW ...din nou

Maine, JOI 8 octombrie 2009, ora 19:30 un JOI'N SHOW editie speciala in vederea reinceperii stagiunii, intr-un alt spatiu, numit Mystic Tree.
Sunt asteptati toti prietenii si sustinatorii serilor de mixcultura JOI'N.
Intrarea va fi libera, detalii ale locului gasiti pe www.mystictree.ro
telefon:0721 077 600
adresa : Str. Popa Soare nr.7
(colt cu Mantuleasa nr.8)

Sentimentul romanesc al isteriei

"Sentimentul romanesc al isteriei" - de Mircea Cartarescu

N-am crezut niciodata in specificul national, in "sentimentul romanesc al fiintei", in tot ceea ce filozofii culturii si psihologii maselor ne-au atribuit ca sa ne distinga de alte popoare.
Nu cred ca suntem mai ospitalieri decat altii, mai harnici sau mai hoti. Nu-mi pare nici bine, nici rau ca sunt roman. Uneori regret ca nu m-am nascut elvetian, dar imediat imi aduc aminte ca as fi putut sa ma nasc ugandez.
Suntem si noi, romanii, undeva "la mijloc de rau si bun", cum scria Ion Barbu, un neam sub soare, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
Daca n-am luat nici un premiu Nobel, in schimb am inventat stiloul. Daca zidul ni s-a prabusit peste noapte, ne-am apucat, cuminti, a doua zi sa-l ridicam la loc, si tot e ceva. Am fi putut, in definitiv, sa-l lasam in plata Domnului de zid si sa ne caram cu totii in alta parte...
Cu toate astea, exista ceva specific romanesc, ceva atat de adanc in firea noastra, a celor care traim azi pe acest plai de dor, incat m-as hazarda sa spun ca este insasi esenta "romanismului" in acest moment istoric. Este cercul vicios al isteriei provocate de stres si al stresului provocat de isterie.
Dati-mi voie sa fiu, in continuare, mai explicit.
Daca traiesti numai in Romania, e posibil sa nu-ti dai seama ca e ceva in neregula cu lumea din jur. Ai culoarea mediului si te misti o data cu el. Esti una cu toti ceilalti. Dar daca te intorci, dupa o vreme indelungata, in tara e cu neputinta sa nu fii izbit de cat de anormala e umanitatea de aici. De cat de chinuiti sunt oamenii si de cat de rai devin din cauza asta.
Nu se poate sa nu fii uluit de faptul, de pilda, ca una dintre cele mai raspandite strategii de supravietuire e mitocania agresiva. In orice tara civilizata oamenii incearca sa-si menajeze nervii cat se poate de mult. Sunt prevenitori unii fata de altii in forme duse aproape pana la caricatura.
Si-au dezvoltat zambete sociale si ritualuri de contact care sa elimine, practic, posibilitatea oricaror conflicte. Cand cineva te contrazice, ii zambesti si spui: "We agree to disagree" ("am
cazut de acord ca nu suntem de acord"). Cand cineva te calca pe picior, te grabesti sa-ti ceri tu scuze.
O ipocrizie blanda si surazatoare te intampina peste tot, ca un balsam care alina toate ranile si satisface toate susceptibilitatile. Aceasta ipocrizie poarta numele de politete si e esentiala pentru fluidizarea substantei sociale.
Romanul nu este asa pentru ca nu poate fi, obiectiv, asa. Pentru ca la noi, daca esti bun, esti calcat in picioare. Sa ne imaginam o tanara care devine vanzatoare. Isi iubeste meseria si isi propune sa fie cat mai draguta si mai serviabila cu clientii. Zambetul profesional, acel zambet
care vinde marfa, i se va sterge insa curand de pe fata dupa ce vreo cinci-sase insi ii vor tranti cate-o badaranie sau vor incepe sa urle la ea ca nebunii, chiar din prima zi de lucru.
Sunt toate sansele ca dupa o luna de zile zambetul sa-i dispara complet, iar dupa un an sa avem vanzatoarea noastra standard, acra si scarbita, care te repede de nu te vezi.
Badaranii de care-am vorbit nu sunt nici ei badarani din nastere. Si ei sunt bieti oameni la care s-a urlat si care-au fost umiliti de cand se stiu.
Au devenit scarbosi pentru ca au simtit pe pielea lor ca nu tine sa fii dragut cu ceilalti. Pentru ca, la toate ghiseele, au rezolvat numai urland..
Pentru ca doar fiind mitocani au avansat social, calcand peste cei blanzi.
In armata, soldatii sunt extrem de chinuiti "in perioada" de sergentii lor.
Cand ajung ei insisi sergenti, ii chinuiesc pe noii recruti si mai abitir.
Si tot asa, in toate straturile sociale si la toate nivelurile, romanii isi sunt
propriii calai si propriile victime intr-o societate profund alienata psihic, o societate isterica.
Cred ca asta ne distinge, ca romani, in lume, la ora actuala:
tensiunea continua la nivelul vietii cotidiene. Starea continua de explozie, care ne provoaca ulcere si atacuri cerebrale.. Conflictul generalizat al fiecaruia cu fiecare. Nu vreau sa spun prin asta ca suntem fundamental rai.
Fireste, ne-au impins spre asta saracia si lipsa de orizont, carentele de educatie, perplexitatea maselor taranesti dezradacinate si aduse in ghetourile marilor orase. Pot fi si alte explicatii obiective. Dar e inca ceva, mai subtil, mai intunecat in tot acest chimism social.
Inraiti de lumea in mijlocul careia traim, cu timpul incepe sa ne placa sa fim rai.
Sadismul nostru rabufneste atunci in insulta si obscenitate. Incepem sa ne mandrim cu grobianismul nostru si, exhibitionisti ai moralei, ne dezbracam voluptuos de caracter in aplauzele excitate ale publicului.
Curand, devenim la fel de cinici, la fel de incapabili de a distinge binele de rau ca tarfele, securistii si noii imbogatiti.
Ascensiunea (sau doar supravietuirea) noastra sociala e marele premiu castigat cu pretul mitocaniei noastre.
Iar cercul acestei nevroze nationale nu ar putea fi spart decat printr-o lunga terapie care, ca orice demers psihanalitic, ar fi lunga, scumpa si cu un rezultat incert. Nu cred ca ne-o putem permite deocamdata. "